Activitate (radioactivitate): rata de dezintegrare a materialului radioactiv, exprimată ca numărul de atomi care se descompun pe secundă, măsurată în unități numite becquerel sau curies.

Aerul ambiental: aerul care ne înconjoară.

Americiu (Am): un metal argintiu; este un element artificial ai cărui izotopi, de la Am-237 până la Am-246, sunt toți radioactivi. Am-241 se formează spontan, prin dezintegrarea beta a plutoniului-241. Pe scară largă, cantități infime de americiu sunt utilizate în detectoarele de fum, dar și ca surse de neutroni, în indicatoarele de umiditate cu neutroni.

Atom: cea mai mică particulă a unui element, care poate intra într-o reacție chimică.

Becquerel (Bq): cantitatea de material radioactiv, care se descompune (dezintegrează) pe secundă.

Bombă radiologică: un dispozitiv conceput pentru a împrăștia material radioactiv, prin explozibili convenționali, atunci când explodează o bombă. O bombă radiologică ucide sau rănește oameni prin explozia inițială a explozibilului convențional și, eventual, împrăștie contaminarea radioactivă pe o suprafață mare − devenind radiologică. Astfel de bombe ar putea fi considerate dispozitivele în miniatură sau bombele pentru mașini capcană. O bombă radioactivă este mult mai simplu de fabricat decât o armă nucleară adevărată.

Cale de expunere: o cale prin care un radionuclid sau un alt material toxic poate pătrunde în organism. Principalele căi de expunere sunt inhalarea, ingestia, absorbția prin piele și pătrunderea printr-o tăietură sau printr-o rană de la nivelul pielii.

Carcinogen: o substanță care produce cancer.

Căi: modalitățile prin care oamenii sunt expuși la radiații sau la alți contaminanți. Cele trei căi de bază sunt inhalarea, ingestia și expunerea externă directă. 

Ciclul combustibilului nuclear: etapele furnizării combustibilului pentru centralele nucleare. Acesta poate include extracția, măcinarea, îmbogățirea izotopică, fabricarea elementelor de combustibil, utilizarea combustibilului în reactoare, reprocesarea chimică pentru recuperarea materialului fisionabil rămas în combustibilul uzat, reîmbogățirea materialului combustibil, refabricării în noi elemente combustibile și eliminarea deșeurilor.

Cobalt (Co): metal gri, dur, magnetic și, într-o oarecare măsură, maleabil. Cobaltul este relativ rar întâlnit și, în general, este obținut ca produs secundar al altor metale, cum ar fi cuprul. Cel mai frecvent radioizotop al său, cobalt-60 (Co-60), este utilizat în radiografie și în alte aplicații medicale. În timpul dezintegrării radioactive, cobaltul-60 emite particule beta și raze gamma.

Coeficientul de doză: factorul utilizat pentru a converti aportul de radionuclizi în doză. De obicei, se exprimă ca doză pe unitate de absorbție (de exemplu, sievert per becquerel).

Concentrație: raportul dintre cantitatea unei anumite substanțe dintr-un anumit volum sau dintr-o masă de soluție și masa sau volumul de solvent.

Contaminare radioactivă: depunerea de material radioactiv nedorit pe suprafețele structurilor, ale zonelor, ale obiectelor sau ale persoanelor. Poate fi aeropurtată, externă sau internă.

Contor Geiger: un instrument pentru detectarea și măsurarea radiațiilor, alcătuit dintr-un tub umplut cu gaz, care conține electrozi între care circulă o tensiune electrică, lipsită de curent. Atunci când radiația ionizantă trece prin tub, un impuls de curent scurt și intens trece de la electrodul negativ la electrodul pozitiv și este măsurat sau numărat. Numărul de impulsuri pe secundă măsoară intensitatea câmpului de radiații. Contoarele Geiger sunt cele mai utilizate instrumente portabile pentru detectarea radiațiilor.

Constanta de dezintegrare: fracțiunea dintr-un număr de atomi ai unui nuclid radioactiv, care se dezintegrează într-o unitate de timp. Constanta de dezintegrare este invers proporțională cu timpul radioactiv de înjumătățire.

Criticitate: un proces de fisiune în care rata de producere a neutronilor este egală cu rata de pierdere, prin absorbție sau prin scurgere, a neutronilor. Un reactor nuclear este „critic” atunci când este în funcțiune.

Curie (Ci): măsura tradițională a radioactivității bazată pe rata de dezintegrare observată a 1 gram de radiu. Un curie de material radioactiv va avea 37 de miliarde de dezintegrări pe secundă.

Debit de doză: doza de radiații produsă pe o unitate de timp.

Decontaminare: reducerea sau eliminarea contaminării radioactive de pe o structură, de pe un obiect sau de pe o persoană.

Densitatea de depunere: activitatea unui radionuclid pe unitatea de suprafață a solului. Se raportează ca becquerel pe metru pătrat sau curies pe metru pătrat.

Deuteriu: un izotop al atomului de hidrogen, care nu este radioactiv și care conține și un neutron, în nucleul său, în plus față de un proton întâlnit, în mod normal, în hidrogen. Un atom de deuteriu este de două ori mai greu decât hidrogenul normal. 

Deșeuri cu nivel scăzut de radioactivitate (LLW): deșeuri industriale sau de cercetare contaminate radioactiv, cum ar fi hârtia, cârpele, pungile de plastic, deșeurile medicale și reziduurile de la tratarea apei. Este vorba despre deșeuri care nu pot fi încadrate în niciuna dintre categoriile de deșeuri radioactive: combustibilul nuclear uzat și deșeuri cu nivel ridicat de radioactivitate; deșeuri radioactive transuranice; sau subproduse ale procesului de prelucrare a minereului de uraniu. Clasificarea nu depinde de nivelul de radioactivitate pe care îl conține.

Deșeuri radioactive cu un înalt nivel de radioactivitate: materialul radioactiv rezultat în urma procesării repetate a combustibilului nuclear uzat. Acestea pot include deșeurile lichide produse direct în procesul de reprocesare sau orice material solid derivat din deșeurile lichide, care are o concentrație suficientă de produse de fisiune. Dacă necesită izolare permanentă, alte materiale radioactive pot fi și ele desemnate ca deșeuri de înaltă activitate.

Dezintegrare radioactivă: dezintegrarea nucleului unui atom instabil, prin eliberarea de radiații.

Dispozitiv de dispersie radiologică (DDR): un dispozitiv care dispersează materialul radioactiv, prin mijloace explozive convenționale sau prin alte mijloace mecanice, cum ar fi prin pulverizare. 

Dispozitiv termonuclear: o „bombă cu hidrogen”. Un dispozitiv cu energie explozivă care provine din fuziunea de nuclee mici, precum și din fisiune.

Doză (radiații): radiații absorbite de corpul unei persoane. Există mai mulți termeni diferiți pentru a descrie doza de radiații.

Doza absorbită: cantitatea de energie depusă de radiațiile ionizante într-o unitate de masă de țesut. Ca unitate de măsură, este exprimată în jouli per kilogram (J/kg) și se numește „gray” (Gy).

Doza angajată: doza de expuneri continue, preconizate pe o perioadă lungă de timp (cum ar fi 30, 50 sau 70 de ani), provenite de la materiale radioactive care s-au acumulat în organism.

Doza colectivă: doza estimată pentru o arie sau regiune, înmulțită cu populația estimată din aria sau din regiunea respectivă. 

Doză cumulată: doza totală rezultată din expunerile repetate sau continue, la radiații ionizante, ale aceleiași părți a corpului sau ale întregului corp.

Doză efectivă: o mărime dozimetrică utilă pentru compararea efectelor globale pe care iradierea le are asupra întregului organism. Doza efectivă ia în considerare dozele absorbite de diferite organe și țesuturi și le ponderează în funcție de cunoștințele actuale privind sensibilitatea la radiații a fiecărui organ. De asemenea, explică tipul de radiații și potențialul fiecărui tip de a provoca daune biologice. De exemplu, doza efectivă este utilizată pentru a compara efectele negative globale pe care diferiți radionuclizi dintr-un anumit amestec le au asupra sănătății. Unitatea de măsură a dozei efective este sievert (Sv); 1 Sv = 1 J/kg.

Dozimetru: un mic instrument portabil (cum ar fi o insignă, un dozimetru termoluminiscent [TLD] sau un dozimetru de buzunar), folosit pentru măsurarea și înregistrarea dozei totale de radiații ionizante acumulate la care este expusă o persoană.

Dozimetrie: evaluarea dozei de radiații (prin măsurare sau calcul).

Echivalent de doză: o cantitate utilizată în radioprotecție, pentru a plasa toate radiațiile pe o scară comună, pentru calcularea leziunilor tisulare. Echivalentul de doză este doza absorbită în griuri, înmulțită cu factorul de calitate. Factorul de calitate reprezintă diferențele dintre efectele radiațiilor cauzate de diferite tipuri de radiații ionizante. Unele radiații, inclusiv particulele alfa, provoacă un volum mai mare de daune pe unitate de doză absorbită decât alte radiații. Sievert (Sv) este unitatea de măsură utilizată pentru a măsura echivalentul de doză.

Ecranare: materialul care reduce expunerea, aflat între sursa de radiații și persoană potențial expusă.

Efecte deterministe: efecte care pot fi legate direct de doza de radiații primită. Gravitatea crește odată cu creșterea dozei. În mod normal, un efect determinist are un prag sub care efectul nu se va produce.

Efecte genetice: efecte ereditare (mutații) care pot fi transmise prin reproducere și care provoacă modificări ale spermei sau ale ovulelor. 

Efecte non-stocastice: efecte care pot fi legate direct de doza de radiații primită. Cu cât doza este mai mare, cu atât efectul este mai sever. În mod normal, există un prag sub care efectul nu se produce. Uneori, sunt numite efecte deterministe. De exemplu, o arsură cutanată provocată de radiații este un efect non-stocastic care se agravează, pe măsură ce doza de radiații crește. 

Efecte somatice: efecte ale radiațiilor care, spre deosebire de efectele genetice care pot afecta și generațiile ulterioare, se limitează doar la persoana expusă.

Efect stocastic: efect care apare în mod aleatoriu, independent de mărimea dozei. De obicei, efectul nu are un prag și se bazează pe probabilități, iar șansele de a observa efectul cresc odată cu doza. Atunci când se produce, gravitatea efectului stocastic este independentă de doza primită. Cancerul este un exemplu de efect stocastic.

Efect teratogen: malformații congenitale care nu se transmit generațiilor viitoare, provocate de expunerea fătului la o toxină.  

Electron: o particulă elementară cu o sarcină electrică negativă și o masă 1/1837 din cea a protonului. Datorită atracției dintre sarcina negativă și sarcina pozitivă a nucleului, electronii înconjoară nucleul unui atom. Un atom stabil va avea un număr de electroni egal cu cel de protoni. Numărul de electroni care orbitează în jurul unui atom determină proprietățile chimice ale acestuia. 

Electron volt (eV): o unitate de energie echivalentă cu o cantitate de energie câștigată de un electron, atunci când acesta trece dintr-un punct cu potențial scăzut, într-un punct cu un potențial mai mare cu un volt.

Element: 1) totalitatea izotopilor unui atom care conțin același număr de protoni. De exemplu, elementul uraniu are 92 protoni, iar diferiții izotopi ai acestui element pot conține între 134 și 148 neutroni. 2) un element combustibil este o bară metalică aflată într-un reactor și care conține material fisionabil.

Epidemiologie: studiul distribuției și al factorilor determinanți ai stărilor sau evenimentelor legate de sănătate, în rândul anumitor populații, precum și aplicarea acestui studiu pentru monitorizarea problemelor de sănătate.

Energie nucleară: energia termică produsă prin procesul de fisiune nucleară, în cadrul unui reactor nuclear, sau prin dezintegrare radioactivă.

Evaluarea riscului: o evaluare a riscului pe care îl prezintă pericolele, pentru sănătatea umană sau pentru mediu. Evaluările de risc pot analiza fie pericolele existente, fie potențiale.

Explozie în aer: o explozie a unei arme nucleare, suficient de înaltă pentru ca mingea de foc să nu atingă solul. Deoarece mingea de foc nu atinge solul și nu ridică niciun material de suprafață, radioactivitatea în precipitații, rezultată în urma unei explozii în aer, este relativ nesemnificativă, în comparație cu cea a unei explozii de suprafață.

Explozie la suprafață: o explozie a unei arme nucleare care se află suficient de aproape de sol pentru ca raza mingii de foc să vaporizeze materialele de suprafață. Precipitațiile în urma unei explozii la suprafață conțin niveluri foarte ridicate de radioactivitate.

Expunere (radiații): o măsură a ionizării în aer cauzată numai de raze X sau raze gamma. Cel mai des utilizată unitate de măsură a expunerii este roentgenul.

Expunere acută: o expunere la radiații care a avut loc în câteva minute, mai degrabă decât o expunere mai îndelungată, continuă pe o perioadă de timp. 

Expunere cronică: expunerea, pe o perioadă lungă de timp, la o substanță care poate avea efecte adverse asupra sănătății.

Expunere externă: expunere la radiații, în afara corpului.

Expunere fracționată: expunere la radiații prin multiple expuneri acute mici, mai degrabă decât în mod continuu, ca în cazul unei expuneri cronice.

Expunere internă: expunerea la materiale radioactive preluate în organism.

Expunerea întregului corp: o expunere a corpului la radiații, în care întregul corp, nu doar o parte izolată, este iradiat de o sursă externă.

Expunere prenatală la radiații: expunere embrionului sau fătului la radiații, în timp ce acesta se află încă în uterul matern. În anumite stadii ale sarcinii, fătul este deosebit de sensibil la radiații, iar, în cazul unei expuneri la o radiație de peste 5 razi, consecințele asupra sănătății, în special asupra funcțiilor cerebrale, ar putea fi grave.

Factor de calitate (Q): factorul cu care se înmulțește doza absorbită (rad sau gray) pentru a obține o cantitate care exprimă, pe o scară comună pentru toate radiațiile ionizante, daunele biologice (rem) pentru o persoană expusă. Factorul de calitate se utilizează deoarece unele tipuri de radiații, cum ar fi particulele alfa, sunt mai dăunătoare din punct de vedere biologic, la nivel intern, decât alte tipuri.

Fisiune (fisionat): scindarea unui nucleu în cel puțin alte două nuclee care eliberează o cantitate mare de energie. De obicei, în timpul acestei transformări, sunt eliberați doi sau trei neutroni.

Fizica sănătății: un domeniu științific care se concentrează pe protecția oamenilor și a mediului înconjurător împotriva radiațiilor. Pentru a contribui la protejarea persoanelor de efectele dăunătoare ale radiațiilor, fizica sănătății folosește fizica, biologia, chimia, statistica și instrumentele electronice.

Foton: „pachet” discret de energie electromagnetică pură. Fotonii nu au masă și se deplasează cu viteza luminii. Termenul „foton” a fost creat pentru a descrie energia atunci când aceasta acționează ca o particulă (provocând interacțiuni la nivel molecular sau atomic), mai degrabă decât ca o undă. Razele gamma și razele X sunt exemple de fotoni.

Fuziune: o reacție în care cel puțin un nucleu mai greu și mai stabil este produs din două nuclee mai ușoare, mai puțin stabile. Reacțiile de acest tip sunt responsabile pentru eliberarea de energie în stele sau în armele termonucleare.

Ghid pentru acțiuni de protecție (GAP): un ghid care indică autorităților de stat și locale la ce doză stabilită de radiații ar trebui să ia măsuri pentru a proteja populația împotriva expunerii la eliberări neplanificate de materiale radioactive, în mediul înconjurător.

Gray (Gy): o unitate de măsură pentru doza absorbită. Măsoară cantitatea de energie absorbită de un material. Unitatea Gy poate fi utilizată pentru orice tip de radiație, dar nu descrie efectele biologice ale diferitelor radiații.

Greutatea atomică (moleculară): masa unui atom, exprimată în unități de masă atomică. De exemplu, numărul atomic al heliului-4 este 2, masa atomică este 4, iar greutatea atomică este 4,00026.

Iod: un element solid nemetalic. Există atât izotopi ai iodului atât radioactivi, cât și non-radioactivi. Izotopii radioactivi ai iodului sunt utilizați, pe scară largă, în aplicații medicale. Iodul radioactiv este un produs de fisiune și este cel mai mare contribuitor la doza de radiație a oamenilor, după un accident la un reactor nuclear.

Ion: un atom care are mai puțini sau mai mulți electroni decât protoni, ceea ce îl face să aibă o sarcină electrică și, prin urmare, să fie reactiv din punct de vedere chimic.

Ionizare: procesul de creare a ionilor, prin adăugarea unuia sau mai multor electroni sau prin îndepărtarea unuia sau mai multor electroni, din atomi sau din molecule. Temperaturile ridicate, descărcările electrice sau radiațiile nucleare pot provoca ionizarea.

Ingerare: 1) acțiunea de a înghiți; 2) în cazul radionuclizilor sau al substanțelor chimice, înghițirea radionuclizilor sau substanțelor chimice prin consumul de alimente sau băuturi.

Inhalare: 1) acțiunea de a respira; 2) în cazul radionuclizilor sau al substanțelor chimice, inhalarea radionuclizilor sau a substanțelor chimice.

Iradiere: expunere la radiații.

Izotop: un nuclid al unui element care are același număr de protoni, dar un număr diferit de neutroni.

Kilotonă (Kt): energia unei explozii care este echivalentă cu o explozie de 1.000 de tone de TNT. O kilotonă este egală cu 1 trilion (1012) de calorii.

Lanț de dezintegrare (serie de dezintegrare): seria de dezintegrări prin care trec anumiți radioizotopi, înainte de a ajunge la o formă stabilă. De exemplu, lanțul de dezintegrare care începe cu uraniu-238 (U-238) se termină în plumb-206 (Pb-206), după ce formează izotopi, cum ar fi uraniu-234 (U-234), toriu-230 (Th-230), radiu-226 (Ra-226) și radon-222 (Rn-222).

Leziuni locale provocate de radiații (LRI): expunere acută la radiații (mai mult de 1.000 rad) a unei părți mici, localizate a corpului. Majoritatea leziunilor locale provocate de radiații nu provoacă deces. Cu toate acestea, în cazul în care expunerea este la radiații penetrante (neutroni, raze X, sau raze gamma), organele interne pot fi afectate și pot să apară unele simptome ale sindromului de iradiere acută  (ARS), inclusiv decesul. În mod invariabil, leziunile locale provocate de radiații implică leziuni cutanate și poate fi necesară o grefă de piele sau o altă intervenție chirurgicală. 

Masa critică: cantitatea minimă de material fisionabil care poate realiza o reacție nucleară autosusținută în lanț.

Material fisionabil: orice material în care neutronii pot provoca o reacție de fisiune. Cele trei materiale fisionabile principale sunt uraniul-233, uraniul-235 și plutoniul-239.

Material radioactiv: material care conține atomi instabili (radioactivi) ce emană radiații, pe măsură ce se dezintegrează.

Măsurarea radioactivității în corpul uman: măsurarea și analiza radiațiilor emise de întregul corp al unei persoane, detectate cu ajutorul unui contor aflat în afara corpului.

Megatonă (Mt): energia unei explozii care este echivalentă cu o explozie de 1 milion de tone de TNT. O megatonă este egală cu un cvintilion (1018) de calorii. 

Moleculă: o combinație de doi sau mai mulți atomi care sunt legați chimic. O moleculă este cea mai mică unitate a unui compus care poate exista de una singură și care își poate păstra toate proprietățile chimice.

Neoplazic: referitor la procesul patologic care duce la formarea și creșterea unei mase anormale de țesut.

Neutron: o particulă atomică mică, fără sarcină electrică, care, în mod normal, se găsește în nucleul unui atom. După cum sugerează și numele lor, neutronii sunt neutri din punctul de vedere al sarcinii, adică nu au nici sarcină pozitivă, nici negativă. Un neutron are aproximativ aceeași masă ca un proton. 

Nor format din particule atmosferice: materialul care se răspândește dintr-o anumită sursă și care se deplasează prin mediul înconjurător, cum ar fi prin aer sau prin ape subterane. De exemplu, un nor ar putea descrie dispersia, în atmosferă, a particulelor, a gazelor, a vaporilor și a aerosolilor sau deplasarea contaminării printr-un acvifer (de exemplu, prin diluare, amestecare sau adsorbție în sol).

Nucleon: un proton sau un neutron, constituent al nucleului unui atom.

Nucleu: partea centrală a unui atom, care conține protoni și neutroni. Nucleul este cea mai grea parte a atomului.

Nucleu instabil: un nucleu care conține un număr inegal de protoni și neutroni și care urmărește să ajungă la un echilibrul între aceștia, prin dezintegrare radioactivă (adică, nucleul unui atom radioactiv).

Nucleu stabil: nucleul unui atom în care forțele dintre particulele sunt echilibrate.

Nuclid: un termen general aplicabil tuturor formelor atomice ale unui element. Nuclizii sunt caracterizați prin numărul de protoni și neutroni din nucleu, precum și de cantitatea de energie conținută în atom.

Număr atomic: numărul total de protoni din nucleul unui atom.

Număr de masă atomică: numărul total de protoni și neutroni din nucleul unui atom.

Particula alfa: nucleul unui atom de heliu, alcătuit din doi neutroni și doi protoni cu o sarcină de +2. Anumite nuclee radioactive emit particule alfa. În general, particulele alfa transportă mai multă energie decât particulele gamma sau beta și depozitează această energie foarte repede, în timp ce traversează țesuturile. Particulele alfa pot fi oprite de un strat subțire de material ușor, cum ar fi o foaie de hârtie, și nu pot penetra stratul exterior, mort al epidermei. Prin urmare, atunci când se află în afara corpului, acestea nu deteriorează țesutul viu. Cu toate acestea, atunci când atomii emițători de particule alfa sunt inhalați sau ingerați, aceștia sunt deosebit de dăunători, deoarece transferă cantități relativ mari de energie ionizantă către celulele vii. 

Particule beta: electroni ejectați din nucleul unui atom aflat în descompunere. Deși pot fi oprite de o foaie subțire de aluminiu, particulele beta pot penetra stratul mort al epidermei, putând provoca arsuri. În funcție de cantitatea primită, acestea pot reprezenta o amenințare gravă de radiație directă sau externă și pot fi letale. De asemenea, dacă atomii emițători de beta sunt ingerați sau inhalați, aceștia pot reprezenta o amenințare gravă de radiații interne. 

Pehblendă: un mineral de culoare maro spre negru, care are un luciu distinctiv. În principal, se compune din urananit (UO2), dar conține și radiu (Ra). Este principala sursă de minereu de uraniu (U).

Perioadă latentă: intervalul de timp dintre expunerea la un material toxic și apariția unui efect asupra sănătății.

Plumb (Pb): un metal greu. Mai mulți izotopi ai plumbului, cum ar fi Pb-210, care emite radiații beta, se află în lanțul de dezintegrare a uraniului.

Plutoniu (Pu): un element metalic greu, artificial, radioactiv. Cel mai important izotop este Pu-239, care are un timp de înjumătățire de 24.000 ani. Pu-239 poate fi utilizat în combustibilul pentru reactoare și este principalul izotop în armament. Un kilogram echivalează cu aproximativ 22 milioane kilowați-oră de energie termică. Detonarea completă a unui kilogram de plutoniu produce o explozie echivalentă cu aproximativ 20.000 de tone de explozibil chimic. Toți izotopii plutoniului sunt ușor absorbiți de oase și, în funcție de doză și de timpul de expunere, pot fi chiar letali. 

Poloniu (Po): un element chimic radioactiv, produs prin dezintegrarea radiului (Ra). Poloniul se găsește în minereurile de  uraniu (U).

Precipitații nucleare: particule minuscule de resturi radioactive care, după o explozie nucleară, coboară încet din atmosferă. 

Produse de dezintegrare (sau raziotopi fiică): izotopii sau elementele formate și particulele și radiațiile electromagnetice de înaltă energie emise de nucleele radionuclizilor, în timpul dezintegrării radioactive. Cunoscute și sub denumirea de „produse din lanțul de dezintegrare” sau de „descendenți” (izotopi și elemente). Un produs de dezintegrare poate fi radioactiv sau stabil.

Proton: o particulă atomică mică, care, în mod normal, se găsește in nucleul unui atom și care posedă o sarcină electrică pozitivă. Chiar dacă protonii și neutronii sunt de aproximativ 2.000 de ori mai grei decât electronii, ei sunt minusculi. Numărul de protoni este unic pentru fiecare element chimic.

Punct fierbinte: orice loc în care nivelul de contaminare radioactivă este considerabil mai mare decât în zona din jurul acestuia.

Radiații cosmice: radiații produse în spațiul cosmic, atunci când particule grele din alte galaxii (nuclee ale elementelor naturale cunoscute) bombardează Pământul.

Radiații de fond: radiații ionizante provenite din surse naturale, cum ar fi radiațiile terestre produse de radionuclizii din sol sau radiațiile cosmice provenite din spațiul cosmic.

Radiații ionizante: orice radiație capabilă să deplaseze electronii din atomi, producând, astfel, ioni. Dozele mari de radiații ionizante pot produce leziuni cutanate sau tisulare grave.

Radiații neionizante: radiații care au niveluri de energie mai scăzute și lungimi de undă mai lungi decât radiațiile ionizante. Nu sunt suficient de puternice pentru a afecta structura atomilor cu care intră în contact, dar sunt suficient de puternice pentru a încălzi țesuturile și pot provoca efecte biologice dăunătoare. Exemplele includ undele radio, microundele, lumina vizibilă și razele infraroșii de la lămpile de căldură.

Rad (doză absorbită de radiații): o unitate de bază a dozei de radiații absorbite. Este o măsură a cantității de energie absorbite de organism. Radul este unitatea tradițională a dozei absorbite. Aceasta este înlocuită cu unitatea gray (Gy), care este echivalentă cu 100 razi. Un rad este egal cu doza administrată unui obiect de 100 de ergi de energie per gram de material. 

Radiație: energie care se deplasează sub formă de particule sau unde. Radiațiile cunoscute sunt căldura, lumina, undele radio și microundele. Radiația ionizantă este o formă de radiație electromagnetică și are o energie foarte mare.

Radiații penetrante: radiații care pot penetra pielea și pot ajunge la organele și la țesuturile interne. Fotonii (raze gamma și raze X), neutronii și protonii sunt radiații penetrante. Cu toate acestea, particulele alfa și toate particulele beta, cu excepția celor cu energie extrem de ridicată, nu sunt considerate radiații penetrante.

Radiații terestre: radiații emise de materiale radioactive naturale, aflate în pământ, cum ar fi uraniul (U), toriul (Th) și radonul (Rn).

Radioactivitate: procesul de transformare spontană a nucleului, în general cu emisia de particule alfa sau beta, adesea însoțită de raze gamma. Acest proces se numește descompunere sau dezintegrare a unui atom.

Radiogenic: efecte asupra sănătății cauzate de expunerea la radiații ionizante.

Radiografie: 1) medicală: utilizarea energiei radiante (cum ar fi razele X și razele gamma) pentru a obține imagini ale sistemelor corpului. 2) industrială: utilizarea surselor radioactive pentru fotografierea structurilor interne, cum ar fi paletele turbinei din motoarele cu reacție. O sursă închisă de radiații, de obicei iridiu-192 (Ir-192) sau cobalt-60 (Co-60), emite raze gamma asupra obiectului care urmează să fie verificat. Razele gamma, care trec prin defectele metalului sau sudurile incomplete, lovesc, pe partea opusă, o peliculă fotografică specială (peliculă radiografică).

Radiologic: legate de materiale radioactive sau de radiații. Științele radiologice se concentrează pe măsurarea și pe efectele radiațiilor.

Radionuclid: o formă instabilă și, prin urmare, radioactivă a unui nuclid.

Radioizotop (izotop radioactiv): izotopii unui element care are un nucleu instabil. În mod obișnuit, izotopii radioactivi sunt utilizați în știință, în industrie și în medicină. În cele din urmă, prin una sau mai multe dezintegrări radioactive, nucleul ajunge la un număr stabil de protoni și neutroni. Au fost identificați aproximativ 3700 de radioizotopi naturali și artificiali.

Radiu (Ra): un metal radioactiv care apare în mod natural. Radiul este un radionuclid format prin dezintegrarea uraniului (U) și toriului (Th), în mediul înconjurător. Se întâlnește, la niveluri scăzute, în aproape toate rocile, în sol, în apă, în plante și în animalele. Radonul (Rn) este un produs de dezintegrare a radiului.

Radon (Rn): un gaz radioactiv care apare, în mod natural, în soluri, în roci și în apă, pe întreg teritoriul Statelor Unite. Radonul provoacă cancer pulmonar și reprezintă o amenințare pentru sănătate, deoarece tinde să se acumuleze în case, uneori în concentrații foarte mari. Prin urmare, radonul constituie cea mai mare sursă de expunere a oamenilor la radiațiile naturale.

Rata de expunere: o măsură a ionizării produse în aer de raze X sau raze gamma pe unitate de timp (exprimată frecvent în roentgeni pe oră).

Raze gamma: radiații electromagnetice de înaltă energie pe care anumiți radionuclizi le emit atunci când nucleele acestora trec de la o stare energetică superioară la o stare energetică inferioară. Aceste raze au o energie ridicată și o lungime de undă scurtă. Toate razele gamma emise de un anumit izotop au aceeași energie, ceea ce permite oamenilor de știință să identifice ce emițători gamma sunt prezenți într-o probă. Razele gamma pătrund mai adânc în țesuturi decât particulele beta sau alfa, dar lasă, în calea lor, o concentrație mai mică de ioni care pot provoca leziuni celulare. Razele gamma sunt foarte similare cu razele X.

Raze X: radiație electromagnetică produsă de devierea electronilor de la traiectoria lor inițială sau de electronii de la orbita internă care își schimbă nivelul orbital din jurul nucleului atomic. Razele X, cum ar fi razele gamma, pot parcurge distanțe mari atât prin aer, cât și prin majoritatea celorlalte materiale. Pentru a le reduce intensitatea, la fel ca în cazul razelor gamma, razele X necesită mai multe ecranări decât particulele beta sau alfa. În primul rând, razele X și razele gamma diferă prin originea lor: razele X provin din învelișul electronic, în timp ce razele gamma provin din nucleu.

Reacție în lanț: un proces care își inițiază propria repetiție. Într-o reacție de fisiune în lanț, un nucleu fisionabil absoarbe un neutron și are loc fisiunea (se divizează), în mod spontan, eliberând alți neutroni. La rândul lor, aceștia pot fi absorbiți de alte nuclee fisionabile, eliberând și mai mulți neutroni. O reacție de fisiune în lanț este autosuficientă atunci când numărul de neutroni eliberați într-un anumit interval de timp este egal cu sau mai mare decât numărul de neutroni pierduți prin absorbție, în mate riale nefisionabile sau prin evadare din sistem.

Reconstituirea dozelor: un studiu științific care estimează dozele la care sunt supuse persoanele, în urma emisiilor de radioactivitate sau de alți poluanți. Doza este reconstituită prin determinarea cantității de material eliberat, a modului în care oamenii au intrat în contact cu aceasta și a cantității pe care au absorbit-o.

Rem (roentgen echivalent om): o unitate de doză echivalentă. Nu toate radiațiile au același efect biologic, nici măcar în cazul acelorași cantități de doză absorbită. Rem asociază doza absorbită în țesutul uman cu afectarea biologică efectivă a radiației. Se determină prin înmulțirea numărului de razi cu factorul de calitate, un număr ce reflectă daunele potențiale, cauzate de un anumit tip de radiație. Rem este unitatea tradițională a dozei echivalente, dar este înlocuită cu sievert (Sv), care este egal cu 100 rem. 

Risc: probabilitatea de vătămare, boală sau deces, în anumite circumstanțe și perioade de timp. Riscul poate fi exprimat ca o valoare care variază de la 0% (nu se vor produce vătămări sau afectări) până la 100% (cu siguranță se vor produce vătămări sau afectări). Riscul poate fi influențat de mai mulți factori: comportamentul personal sau stilul de viață, expunerea la alte materiale din mediu sau o caracteristică înnăscută sau moștenită despre care se știe, pe baza dovezilor științifice, că este asociată cu efecte asupra stării de sănătate. Deoarece mulți factori de risc nu pot fi cuantificați cu exactitate, estimările de risc sunt incerte. 

Risc absolut: procentul de populație preconizat că se va îmbolnăvi într-o anumită perioadă de timp.

Risc relativ: raportul dintre riscul de îmbolnăvire în cadrul unei populații iradiate și riscul din cadrul unei populații neexpuse la radiații. Un risc relativ de 1,1 indică o creștere de 10% a cancerului prin iradiere, în comparație cu incidența „normală”.

Roentgen (R): o unitate de expunere la raze X sau raze gamma. Un roentgen este cantitatea de raze gamma sau raze X necesară pentru a produce ioni care transportă 1 unitate electrostatică de sarcină electrică într-un centimetru cub de aer uscat, în condiții standard.

Sensibilitate: capacitatea unei metode analitice de a detecta concentrații mici de material radioactiv.

Sievert (Sv): o unitate utilizată pentru a obține o cantitate numită echivalent de doză. Asociază doza absorbită în țesutul uman cu afectarea biologică efectivă a radiației. Nu toate radiațiile au același efect biologic, nici măcar în cazul acelorași cantități de doză absorbită. Adesea, echivalentul de doză este exprimat ca milionimi dintr-un sievert sau micro-sievert (µSv). Un sievert este echivalent cu 100 rem. 

Simbol de avertizare privind radiațiile: un simbol prevăzut de Codul de reglementări federale. Este o treflă de culoare magenta sau neagră, aflată pe un fundal galben. Acesta trebuie să fie afișat acolo unde sunt prezente anumite cantități de materiale radioactive sau unde există riscul expunerii la anumite doze de radiații.

Sindromul cutanat de iradiere (CRS): sindromul complex rezultat din expunerea la radiații de peste 200 rad, la nivelul pielii. Efectele imediate pot fi înroșirea și tumefierea zonei expuse (ca o arsură severă), vezicule, ulcerații cutanate, căderea părului și durere severă. Dozele foarte mari pot duce la căderea permanentă a părului, cicatrici, alterarea culorii pielii, deteriorarea părții afectate a corpului și moartea țesutului afectat (care va necesita intervenție chirurgicală).

Sindromul de iradiere acută (ARS): o boală gravă produsă de expunerea organismului, într-un timp scurt (de obicei câteva minute), la o doză mai mare de 75 de razi de radiații penetrante. Primele simptome sunt greața, oboseala, vărsăturile și diareea. Pot fi urmate de căderea părului, sângerări, tumefierea gurii și a gâtului și pierderea generală a energiei. În cazul în care expunerea a fost de aproximativ 1000 razi sau mai mare, decesul poate surveni în decurs de 2 – 4 săptămâni.

Stronțiu (Sr): un metal argintiu, moale, care se îngălbenește rapid la contactul cu aerul. Sr-90 este unul dintre materialele de fisiune radioactive, create în interiorul unui reactor nuclear, în timpul funcționării acestuia. În timpul dezintegrării radioactive, stronțiu-90 emite particule beta.

Subproduse ale procesului de prelucrare: deșeuri de rocă reziduală, provenite din exploatări miniere, care conțin concentrații de minereuri minerale prea mici pentru a face ca metodele tipice de extracție să fie economice.

Subproduse ale procesului de prelucrare a minereului de uraniu: reziduuri radioactive naturale, rezultate în urma prelucrării minereului de uraniu. Deși procesul de prelucrare recuperează aproximativ 95% din uraniu, reziduurile (sau subprodusele procesului de prelucrare) conțin mai mulți izotopi ai materialelor radioactive naturale, inclusiv uraniu (U), toriu (Th), radiu (Ra), poloniu (Po) și radon (Rn).

Test biologic: o evaluare a materialelor radioactive care pot fi prezente în interiorul corpului unei persoane, efectuată prin analiza sângelui, a urinei, a fecalelor sau a transpirației persoanei respective.

Test pentru radioactivitate: un test pentru determinarea cantităților de materiale radioactive, prin detectarea radiațiilor ionizante. Testele pentru radioactivitate detectează nuclizii transuranici, uraniul, produsele de fisiune și de activare, materialele radioactive naturale și izotopii medicali.

Timp de înjumătățire: timpul necesar oricărei substanțe pentru a se dezintegra cu jumătate din cantitatea sa inițială.

Timpul biologic de înjumătățire: timpul necesar pentru ca jumătate din cantitatea unei substanțe, cum ar fi un radionuclid, să fie expulzată din organism prin procese metabolice naturale, fără a lua în calcul dezintegrarea radioactivă, odată ce aceasta a fost absorbită prin inhalare, ingestie sau absorbție. 

Timpul efectiv de înjumătățire: timpul necesar pentru ca o cantitate a unui radionuclid, depusă într-un organism viu, să fie diminuată cu 50%, ca urmare a acțiunii combinate a dezintegrării radioactive și a eliminării biologice. 

Timpul radioactiv de înjumătățire: timpul necesar pentru ca o cantitate de radioizotop să se dezintegreze la jumătate. De exemplu, deoarece timpul de înjumătățire al iodului-131 (I-131) este de 8 zile, o mostră de I-131 care are 10 mCi de activitate la 1 ianuarie va avea la 9 ianuarie, adică 8 zile mai târziu, 5 mCi de activitate.

Toriu (Th): un metal radioactiv care se găsește în cantități mici, în mod natural, în sol, în roci, în apă, în plante și în animale. Cei mai răspândiți izotopi ai toriului sunt toriu-232 (Th-232), toriu-230 (Th-230) și toriu-238 (Th-238).

Transuranic: referitor la elemente cu numere atomice mai mari decât uraniul (92). De exemplu, plutoniul (Pu) și americiul (Am) sunt exemple de elemente transuranice.

Trasori nucleari: radioizotopi care oferă medicilor posibilitatea de a „privi” în interiorul corpului și de a observa țesuturile moi și organele, într-un mod similar cu modul în care razele X oferă imagini ale oaselor. Un trasor radioactiv este atașat chimic la un compus care se va concentra în mod natural într-un organ sau țesut, astfel încât să poată fi realizată o imagine.

Tritiu: (simbol chimic H-3) un izotop radioactiv al elementului hidrogen (simbol chimic H). A se vedea, de asemenea, deuteriu.

Unitate de masă atomică (amu): 1 amu este egală cu a douăsprezecea parte din masa unui atom de carbon-12.

Unități SI: Systeme Internationale (sau Sistemul Internațional) de unități și măsurători. Oficial, acest sistem de unități a fost instituit în octombrie 1960 și a fost adoptat de aproape toate țările, deși gradul de utilizare efectivă variază considerabil.

Uraniu (U): un element radioactiv care apare în mod natural și ai cărui izotopi principali sunt uraniu-238 (U-238) și uraniu-235 (U-235). Uraniul natural este un minereu metalic dur, alb-argintiu, care conține o cantitate infimă de uraniu-234 (U-234).

Uraniu îmbogățit: uraniu în care proporția izotopului uraniu-235 a fost mărită prin eliminarea mecanică a uraniului-238.

Uraniu sărăcit: uraniu care conține mai puțin de 0,7% uraniu-235, cantitatea care se găsește în uraniul natural. A se vedea și uraniu îmbogățit.